De ce ne-am împrumutat masiv în condițiile în care am închis mamuți industriali ale căror patrimonii valorau miliarde de dolari sau euro?

Mădălin Augustin Ionescu 23 Februarie 2026, pe Facebook, publica în pagina sa https://www.facebook.com/madalinaugustinionescu/posts/pfbid02vBVLHVb44dQUFJkaKitdXzA683JX3zYCScEC5HzJ4vdbJD3kyKV6q1QYq4LxwrhCl 

un articol plin de "de ce-uri”, pe care le consider îndreptățite însă greșit adresate. Autorul articolului este recunoscut la noi în țară ca un jurnalist de renume până la retragerea sa de prin 2025. Eu unul i-am urmarit în general realizările până ce mass-media noastră și-a dovedit pe față rolul de ”câine credincios al celui care-l hrănește”. Textul ca atare exprimă o frustrare legitimă și pune întrebări reale despre datoria, dezindustrializarea și direcția economică a României. Totusi pe Facebook expresia ”De ce ne-am împrumutat” sună a manifest politic, cine eu? va răspunde orice participant la discuție.  Afirmația de fond este aceasta:

- România a închis sau a vândut sub valoarea reală active industriale importante (Mintia, ARO, Tractorul, RAFO, combinate Mechel etc.), iar ulterior s-a împrumutat masiv (peste 100 mld. € după 2019),

nu pentru investiții productive, ci pentru consum și acoperirea deficitului bugetar.

Întrebarea: de ce am distrus capacitate productivă și apoi ne-am îndatorat?

În articol sunt prezentate trei perioade diferite:

🔹Privatizările și închiderile masive – 1997–2012 (în mare parte)

🔹 Probleme structurale ale industriei – încă din anii ’80

🔹 Creșterea accelerată a datoriei publice – după 2019 (pandemie + deficit structural)

Acestea sunt legate, dar nu sunt același fenomen. Da au fost închise sau vândute multe active ale unor„mamuți industriali” ce nu mai erau competitivi. Mai mult produceau pe baza unei tehnologii din  anii ’60–’80. Consumau enorm de multă energie,depindeau de piața CAER și aveau productivitate o scăzută. Asta nu înseamnă că toate trebuiau închise, dar multe nu mai aveau model economic sustenabil.

Privatizările au fost adesea prost negociate,cazurile menționate in articol sunt ale combinatelor ce au avut:

datorii istorice mari, litigii, pierderi cronice,investiții nefinalizate  și uneori investitori neserioși.

În multe cazuri statul a preferat poziția „Scap de o gaură neagră acum”în loc de „Investesc strategic pentru peste 10 ani”. A fost o combinație de: presiune FMI/BM pentru restructurare, lipsă capital intern, corupție / management slab și chiar o lipsă strategie industrială coerentă.

Creșterea datoriei (2019–2024) a venit din:

1. deficitul structural deja mare înainte de pandemie

România intrase în 2019 cu: deficit bugetar peste 4% din PIB, creșteri mari de pensii și salarii publice și venituri fiscale foarte mici;

2. Pandemia COVID, în timpul căreia toate statele UE s-au împrumutat masiv mai ales 2020–2021;

3. Criza energetică 2022 însoțită de compensări, plafonări si subvenții.

4. Cheltuieli sociale și militare crescute;

Deci datoria nu a crescut pentru fabrici noi, dar nici doar „pentru consum pur”. A crescut pentru: acoperirea deficitului, stabilizare economică, protecție socială și cofinanțare fonduri UE.

România are venituri fiscale foarte mici comparativ cu UE (printre cele mai mici ponderi în PIB. Ea nu a fost în default de plăți și un moratoriu ar fi însemnat risc de retrogradare cu un cost al împrumuturilor ce ar fi explodat. De aici leul ar fi fost puternic afectat. Țările care au cerut moratorii (Argentina, Grecia 2010) au plătit apoi costuri enorme ani la rând.

„De ce am distrus active și apoi ne-am împrumutat?”

Răspunsul economic, rece, este:

Pentru că:

Activele respective nu mai generau flux de numerar pozitiv.

Statul nu a avut capital și disciplină managerială să le modernizeze. Politica bugetară post-2016 a fost prociclică (consum > investiții). Clasa politică a preferat stabilitatea socială pe termen scurt în loc de strategie industrială pe termen lung. Nu există dovezi serioase că „marea finanță mondială” ne-a obligat să distrugem industria. Există însă dovezi clare de existența unei decizii politice interne slabe, dublate de un populism bugetar la care s-a adăugat si lipsă strategie industrială coerentă. În prezent România are:

industrie auto integrată (printre cele mai mari exporturi),  un IT puternic, o agricultură mare, dar slab procesată. De asemenea România are și enegie  (gaz, nuclear, regenerabile)și poziție strategică regională. Problema nu e că „nu mai avem nimic”. Problema este că nu avem o viziune clară de transformare industrială cu valoare adăugată mare.

Dar explicația nu e una conspiraționistă. Este un amestec de moștenire structural ineficientă cu privatizări greșite

politică bugetară populistă. S-a manifestat o lipsă strategie industrială coerentă acompaniate de șocuri externe puternice (pandemie, energie). România nu a fost „obligată” să se împrumute. Dar nici nu a fost capabilă să construiască alternativă productivă suficient de rapid. Comparația cu Polonia e relevantă pentru că am pornit aproximativ din aceeași zonă istorică în 1989, dar rezultatele sunt diferite.

Cum poate România, realist, între 2026–2030, să inverseze direcția fără să intre în criză majoră?

Aceasta  e intrebarea care eu o pun aici, aveți un scenariu tehnic, nu idealist. Un scenariu posibil, nu perfect. Vremea ”de ce”, e pierdută de atunci de când nu s-a admis legea lustrației și nici nu s-a încercat măcar o poziție politică clară față de epoca 1945- 1989.